luni, 31 octombrie 2016

De dor de bine

În ţara mea nu-i bine... e prea clar,
Mereu se minte şi mereu se fură,
Şi nimeni nu se vrea a fi-n măsură
De-fi corect şi nu protocolar.

Apar de peste tot, în miez de zi,
Cei ce-şi au mintea mult prea odihnită,
Admonestând cu vorbă ticluită
Speranţele ce încă pot trăi.

Puţin mai vor să aibă un temei
Ori adevăru-n faţă să privească,
Când îşi găsesc motive să vorbească,
Mistificând şi măsluind idei.

Şi mulţi se plâng când nu e cum vor ei,
Şi doar atunci vorbesc despre dreptate,
Dar tot se tem de-a lumii libertate
Voindu-se stăpânilor lachei.

Mereu ni se mai dă un lait-motiv
De-a importa ce unora le place,
Crezându-i pe războinici că vor pace
Cu adevărul lor mult evaziv.

Bine nu e şi suntem vinovaţi
De decăderea-n marea nepăsare
Şi prea nemotivata acceptare
A celor ce furând ajung bogaţi.

În ţara mea nu-i bine... e prea clar,
Bine trăiesc numai acei ce fură,
Hoţia e de mare anvergură,
Munca cinstită-i zbatere-n zadar.

Ochii ţintiţi spre marile hoţii
Sunt forme de invidie şi ciudă
Că ţara, ce-a ajuns doar o feudă,
N-o pot fura şi ei de bogăţii.

Nici dreptul la idei nu-l mai avem,
Nici de-a avea-n conştiinţă o părere,
Ci doar să facem tot ce ni se cere
Şi s-acceptăm nimicul ca suprem.

La ordin să fim toţi, să nu crâcnim
Când ni se vrea voinţa încălcată,
Sau ni se vrea conştiinţa încărcată
Când de străbuni, cu cinste, ne-amintim.

Cei ce sunt demni, la zid, din nou, sunt puşi
Şi acuzaţi de fapte implicite,
De gânduri şi idei prea învechite,
Când noilor stăpâni nu sunt supuşi.

Bine nu e şi suntem vinovaţi
Că acceptăm desfrâul din simţire
Şi ne lăsăm trăirea-n lenevire,
Trăind cu lenea minţii împăcaţi.

luni, 3 octombrie 2016

Dor de scris

De mult nu am mai scris o poezie,
Ca să mai ştiu cum e normal să scrii,
Cum e să simţi sub mână o hârtie
Şi ei să-i laşi un gând ce tu ţi-l ştii.

Să-i pun în seamă marea datorie
De a păstra şi tot ceea ce-i şters,
Al clipei plâns ori fuga-n fantezie,
Când în oglinzi priveam, firesc, invers.

Şi ea să-mi fie, cândva mărturie,
Că timpului nu m-am lăsat pierdut,
I-am dat curaj în toate să mă ştie,
Să nu îi fiu doar umbră din trecut.

Chiar dacă leneveam, în apatie,
Mă îndemna să scriu, să nu mă las,
Şi îmi dădea idei, cu dărnicie,
Făcându-mă, de vis, să fiu atras.

Scriam, candva, cuprins de frenezie,
Simţind hârtia pavăză şi scut,
Şi mi-o aveam izvor cu apă vie,
Când gândul mi-era salt în absolut.

Scriu şi acum, dar nu-s în armonie
Decât cu timpu-n care toţi trăim
În care viaţa-i doar o agonie
Uitând să fim ceea ce-i dat să fim.

De multe ori, mă simt, fac alergie
La adaptarea mea în modernism,
Aş vrea să scriu... dar nu-mi prea vine-a scrie,
Chiar scrierea îmi pare un sofism.